Te-am pierdut pe tine pentru a nu uita de minePierderile se transformă în victorii în timp. Ba nu. Pierderile poți să le transformi în victorii. Durerile în noi începuturi. Lacrimile și pumnii strânși în șanse noi spre oameni și experiențe. Viața ne așează pe fiecare dintre noi unde ne este locul. Nu mai cred în lucruri întâmplătoare, așa cum nu mai cred în pentru totdeauna. Nu sunt mai pesimistă odată cu vârsta, dar înțeleg perfect că totul se transformă, noi, ceilalți, ceea ce ne înconjoară. Unii sau uneori ne pierdem, alteori pierdem pentru a găsi altceva. De cele mai multe ori îi pierdem pe alții pentru a ne regăsi pe noi înșine. Ni se frâng aripile pentru ca mai târziu să ne fi învățat lecția și să o luăm de la capăt mai cunoscători și mai încrezători. Ne reîntoarcem la ceea ce eram și ne amintim de visurile mai vechi pe care unii ne-ar fi ținut în loc să le facem să devină realitate dacă n-ar fi pornit pe alt drum. Nu-i furtună fără ca apoi să iasă soarele în suflete.
Când îți e dor de ceea ce a fost, gândește-te un pic la ceea ce ești acum. Trecutul nu mai există și nici nu poate fi adus înapoi. Nici măcar viitorul nu există, iar prezentul devine deja trecut când îl conștientizezi. Rămâne ceea ce ești și te definește ca om. Nu poți să devii fără a te schimba. Nu există schimbare fără obstacole. Ceea ce te definește în prezent este suma a ceea ce ai ales sau ți-a fost scris chiar și atunci când ai fi dat orice să se întâmple altfel. Toate se aștern și fiecare lasă o urmă în noi. Ne modelăm un urmă întâlnirilor avute, evoluăm, cădem, ne ridicăm, o luăm de la capăt, ne e rău, apoi iar bine, ne doare și apoi simțim că suntem dumnezei și că putem cuceri lumea. De fapt, balanța pierderilor și a câștigurilor înclină după cum vrem noi să o set îm. Suntem singurii care putem alege să punem punct relațiilor nocive, cei care avem puterea de a nu ne mai agăța de cineva care nu iubește pe măsura a ceea ce primește, singurii care trebuie să învățam să ne iubim atât de mult încât să ne respectăm, să nu ne dăm oricum, să nu ne pară rău după cei care ne-au rănit. I-am pierdut pentru a nu uita de noi.
Relația pe care o avem cu noi înșine este piatra de temelie prin labirintul exitenței noastre. Liniștea interioară nu depinde de cineva. Putem fi bine singuri, așa cum putem fi singuri în doi sau alături de mulți prieteni. Echilibrul minții înseamnă să pui în armonie ceea ce ești cu ceea ce simți, să poți oferi iubire și celui mai mârșav om, să poți spune nu, să fugi de lucrurile mici, să adormi împăcat cu ceea ce ai făcut, să te desprinzi de ziua de ieri și să lași să plece pe oricine fără a dramatiza. Oamenii vin și pleacă, iubirea se schimbă, noi ne rămânem. Să nu uităm să ne facem bine și să conștientizăm că, atât timp cât suntem încă aici și avem putere, orice lucru bun ni se poate întâmpla și oricând putem găsi acel suflet care să ne facă să plutim de fericire liberi fiind!

Anunțuri

De unde am inceput si unde am ajuns. Cu cine am inceput si cu cine am ajuns la acest final. Am inceput impreuna, dar acum nu mai esti aici. Nu mai esti de mult timp. Nu stiu pe unde te-ai ratacit, la alt capat de drum cred. Nici nu cred ca m-ai insotit pana aici, o fi fost doar umbra ta. M-am uitat de mii de ori inapoi, ca poate te vad, ca poate ma ajungi din urma. Dar nu, in zadar. M-am uitat si inainte, crezand ca poate ma astepti la un capat de drum, cerandu-ti iertare ca nu m-ai asteptat. Dar nu. Nici langa mine nu esti. M-am uitat si in stanga si in dreapta. Nu esti nicaieri. Am ochii plini de lacrimi si bratele goale de tine. Acum realizez, dupa atata timp, dupa atatea dezamagiri, ca tu… Da, ca tu esti un singur lucru: fie trecutul meu care ma urmareste acum, in prezent, fie prezentul meu pe care nu vreau sa il fac trecut.
Cu fiecare pas facut, cu cat inaintam mai mult cu atat tu ma trageai inapoi, pentru ca asta ai fost tu pentru mine. Nu ai fost persoana care ma tinea pe loc, ci persoana care ma tragea inapoi. Trei pasi inainte, zece inapoi. Vezi cat de inapoi m-ai adus? M-ai distrus si nu stiu ce ai mai vrut. Ce? Eu nu stiu. Nu stiu. Si nu cred ca voi sti vreodata. Degeaba stau langa telefon asteptand poate sa sune. Un semn. O minune. Astept sa suni. Oare va suna? Oare va veni? Astept un strain care mi-a fost atat de drag. Un strain care ma adora. Ce prostuta ,nu?
Dupa ce ne-am despartit, inca te sunam. Vroiam sa te aud, sa stiu ce faci, daca esti bine. Asteptam sa imi spui ca totul va fi bine si ca nu s-a terminat asa. Ca nu ma vei lasa niciodata, asa cum mi-ai promis atunci, in acea seara. Ca ma iubesti si ca iti lipsesc. Cerseam cuvinte. Ce ridicol! Ce ridicola eram cel mai probabil in fata ta. Am asteptat atat de mult sa se intample o minune. Probabil ca… nu am avut noroc. Azi iti zic… „ramas bun” deocamdata, mai am multe de spus. Atat de multe. Si nu am sa te uit niciodata. Te voi pastra in inima mea ca fiind cea mai… nu mai conteaza asta, nu pentru tine. Si sa stii ca voi fi mereu aici pentru tine. Mi-ar fi placut sa fi ramas prieteni… buni prieteni. Sa ma suni, sa imi ceri un sfat si sa imi povestesti despre relatiile tale amoroase. Sa imi spui cat de mult o iubesti si cat de mult te iubeste. Dar va ramane doar o dorinta. Un vis. Si imi va trece. Acum doar in vise mai suntem amandoi, pentru ca realitatea e mult prea cruda pentru mine. Prea dura sa o pot suporta singura. Am atat de mare nevoie de tine, sa ma ajuti sa trec peste toate. Ce tot spun? Trebuie sa fac fata singura acestei dureri. Trebuie sa imi sterg lacrimile si sa merg mai departe. Fara tine. Sa invat sa traiesc fara tine. Oricum, nici cu tine nu as fi putut trai. Tu o iubeai pe ea. O iubesti pe ea. Dar stii? Nu imi pare rau ca te-am iubit. Ca te iubesc. Ca ti-am dat tot ce a fost mai bun si mai fumos in mine. Mai pur. Mai sincer. Eu macar am reusit sa iubesc. In schimb tu doar ai mimat.
Iti multumesc pentru tot. Iti multumesc pentru ca macar mi-ai dat iluzia ca ma iubesti. Iti multumesc pentru ca m-ai facut fericita. Atat de fericita! Am atins punctele maxime. Ca mai apoi sa le ating si pe cele mai de jos ale suferintei. Nici asta nu regret. Nu imi pare rau de nimic. Doar atat: ca s-a terminat, ca nu am putut sa fac nimic ca sa mai ramai, ca nu te-am facut sa ramai. Nu ti-am dat motive sa ramai, sa nu pleci. Probabil as fi preferat sa mai fiu mintita, cat de putin. Ca sa mai fiu cu tine cateva clipe. Iti multumesc chiar si pentu clipele in care am avut atat de mare nevoie de tine si nu ai fost aici. M-au facut mai puternica. Si ele m-au ajutat mult in desprinderea de tine. Sa ma instrainez de tine. Iti multumesc chiar si pentru clipa aceasta in care incerc sa ma indepartez de tine. Voi reusi. Poate, intr-o buna zi…
Traiesc cu speranta ca voi invata sa traiesc fara tine. Si sper sa reusesc. M-am saturat sa traiesc ancorata in acea zi. Ma voi desprinde si de asta, de toate amintirile pe care le-ai lasat in urma ta. Ma voi desprindere chiar si de sarutul tau, de imbratisarile tale, de zambetul tau. M-am saturat sa traiesc în trecut, caci asta am facut pana acum: mi-am transformat prezentul în trecut. Ai plecat când mi-a fost cel mai greu, dar nu sunt suparata pe tine. Sunt suparata pe mine. Față de tine, mai bine zis, am un sentiment de dezamagire, tradare. Mi-a fost cel mai tare frica, ca într-o buna zi sa te pierd. Si ma intreb cum sa te pierd, cand probabil nu mi-ai apartinut niciodata. Nu stiu daca te voi mai vedea vreodata in fata mea sa iti pot simti mirosul, sa iti simt parfumul. As vrea sa mai gust din calduroasele tale imbratisari si din dulceata sarutarilor tale. Of! Incerc sa imi iau ramas bun de la tine. Vreau sa ajung la un ‘Adio’ mai putin dureros pentru mine, dar tot ceea ce fac, este sa imi fie dor de tine, sa te strang in brate si sa te sarut asa, in gandul meu..

De ce ai facut toate astea? Unde ti-am gresit? Sa imi cer iertare pentru toate cate am facut si pentru toate cate ti-am oferit? Pentru faptul ca m-am intins ca pe tava in fata ta? Scuza-ma. Scuza-ma, te rog. Iarta-ma! Iarta-mi ochii ca te-au privit atat de mult incat mi te-ai intiparit pe retina, iarta-i pentru noptile nedormite si pentru cele dormite cu gandul la tine. Iarta-mi bratele ca te-au strans atat de tare in ele si mainile pentru ca ti-a dat drumul. Iarta-mi picioarele ca au obosit sa mai alerge dupa tine. Iarta-mi pasii ca nu se mai indreapta catre tine. Iarta-mi neputinta de a trece mai departe si nevointa de a te uita. Iarta-mi tot si toate cate ti-am facut, si binele si raul. Si cuvintele rostite si cele nerostite. Faptele, dragostea, dorul.
Stii? Privesc peste umar si vad cum dorul ma ajunge din urma. Mi-e dor. Imi lipsesti. Te cam vreau inapoi. Nu azi, nu maine. Mereu. Nu stiu ce sa ma fac fara tine. Te iubesc. E momentul sa iti spun…. Iti voi spune, dar mai tarziu. Sa stii ca si eu te iert fara macar ca tu sa imi ceri asta si fara ca tu sa vrei asta. Te iert, iubirea mea. Iti iert ochii ca m-am pierdut in ei si ca ai permis asta, ca m-au privit lung si mult si pentru asta ii iubesc, buzele ca m-au sarutat atat de dulce si atat de bine si nu mai pot uita sarutul lor. Iti iert nepasarea, indiferenta, neincrederea. Iti iert toate minciunile pe care mi le-ai spus, si mi le-ai aratat de multe ori. Cea mai frumoasa minciuna, cele mai frumoase minciuni defapt, au fost „Te iubesc” si „Mi-e dor.” Ti le iert si pe astea doua. Pe toate. Eu te-am iertat deja.. Ramane sa o faci si tu. Daca ai puterea. Sper sa te intereseze. Desi ma indoiesc. Si da, iti spun ‘ADIO’ de acum. Mereu ti-am cerut un lucru: ori pleci de tot si nu te mai intorci, ori ramai si nu mai pleci. Ai ales tot timpul calea cea de mijloc: nici nu ai plecat, nici nu ai ramas. Ai plecat si ai venit. Ai venit si ai plecat iar. Si asta iti cer si acum… De fapt, iti cer doar atat: sa pleci. Restul nu mai conteaza. Nu ma mai intereseaza. Nu ma mai intereseaza nici faptul ca, poate, peste timp te vei intoarce. Nu vei mai fi ‘bine venit’-ul care erai odata.

Te voi ajuta mereu, mereu voi fi alaturi de tine. Iti promit! Dar atat, in fata mea vei fi un strain, cum ai fost si la inceput, inainte sa te cunosc, inainte sa te iubesc. Mai strain decat atunci. Asa cum ma mint ca esti si acum. Strainul meu bine cunoscut. Atat de bine te cunosc. Iti cunosc gandurile, replicile, gesturile… tot. Doua lucruri nu le inteleg, nu le stiu si nu le cunosc la tine: de ce ai facut asta, de ce ai jucat teatru aproape trei ani de zile… Si de ce nu te opresti, de ce continui asta… Cu pasi marunti si cu lacrimi in ochi iti spun ultimul ‘Mi-e dor’, ultimul ‘Imi lipsesti’ si ultimul ‘Te iubesc’ spuse din toata inima. Adio. Mi-e dor. Imi lipsesti. Te iubesc. De tine. Foarte mult. Enorm.

Dragul meu fost iubit, nu mi-am dorit să te pierd pe drum, dar te-ai făcut atât de mic încât te-am scăpat din suflet. Habar nu am unde sau când, cert este că s-a întâmplat. Fostul meu iubit, te-am iubit suficient de mult încât să te las pe tine deasupra – nu doar în pat, ci și-n viață. Se pare că ai cam obosit în poziția aia, căci la scurt timp după ce au început să-ți tremure brațele, ai renunțat. Te-am obișnuit cu prea multă comoditate și ți-am acceptat mereu refuzurile de a mă trata cel puțin așa cum te tratam eu – se pare că dintre noi, eu eram aia naivă.Și cum ulciorul se mai sparge, te-am vărsat din viața mea. Definitiv, căci apa odată vărsată pe pământ este absorbită de sol și, ca atare, trebuie să te duci din nou la baltă pentru a lua o apă nouă. Apropo, când te iubeam mai mult, te-ai înecat ca țiganul la mal, în loc să profiți de toată gama aia de sentimente. Vorba ăluia ”Păcat! Ar fi ieșit o relație mișto.”, dar tu ai apăsat pe stop ca fraierul și nu știu dacă de teamă sau de neputință – nici nu ar mai conta acum și poate că e mai bine așa.

Te asigur, fostul meu iubit, că nu te condamn pentru că ne-ai dat cu stângul în dreptul atunci când te-ai dus la alta sau atunci când mă ignorai total și aveam impresia că sunt Casper fantoma. Nu pe tine ar trebui să te învinovățesc. Eu sunt cea mai vinovată, eu merit să fiu închisă pe viață sau chiar ghilotinată, gazată, arsă pe rug și pusă în scaunul electric. Am pus ”și” pentru că le merit pe toate odată pentru cât de naivă și credulă am putut fi. Vorbele de mare valoare precum omul învață din greșeli se aplică și la mine. Am învățat să casc ochii, nu doar gura. Pentru această ocazie, îți mulțumesc! Din tot sufletul chiar.

Aaa, să nu crezi că fac pe victima! Nici gând, doar că-mi place ironia – e o nouă plăcere de-a mea, un fel de hobby la fel ca cititul, scrisul, etc..

Nu te mai sărut, dar te pup!

Semnat, o Eva.

Nici nu știu dacă tu ești binele ce-mi face rău sau răul ce-mi face bine. Recunosc, cu tine, mi-e greu. Fără tine, imposibil. Uneori, oamenii îi urmează sfatul lui Bukowski – găsesc ceva ce iubesc și-i lasă să-i ucidă. Am încercat, în repetate rânduri, să plec și niciodată nu am reușit să trec pragul ușii de la intrare. Pur și simplu, ajuns față-n față cu ușa aia nenorocită, sufletul mi se făcea greu ca plumbul și-mi cădea-n picioare. Și uite așa rămâneam de fiecare dată când voiam să plec.

În mine, are loc o luptă. Între minte și suflet, între argumente și contraargumente , între iubire și dorința de eliberare. Nu toți oamenii se iubesc așa cum își imaginau cândva că o vor face – se chinuie iubindu-se și iubesc chinuindu-se. Trec, aproape zilnic, de la agonie la extaz și invers. În fiecare zi își promit că de data asta își vor respecta principiile, pentru ca, în final, să le încalce.

Sunt conștient că dintr-o asemenea situație nu poți ieși decât șifonat la suflet. Fie că-l scapi pe jos și ți-l calcă celălalt în picioare, fie că ți-l mototolești tu. Om trăi ș-om vedea cum va fi scris finalul.

Câți dintre noi n-am trăit lângă un om pe care-l iubeam îndeajuns de mult încât să nu-i dăm drumul, deși eram conștienți că nu ne face bine? Probabil, mulți au trăit sentimentul ăsta. Vezi tu, sufletului nu ai ce-i face dacă i se pune pata pe-o anumită persoană. Oricât ai încerca să-l convingi, să-i acoperi ochii, tot ca el face. Oare omul poartă sufletul sau sufletul poartă omul? Dacă ai un răspuns, îl aștept cu nerăbdare.

În viață, vom întâlni și oameni care am fi preferat să rămână simpli necunoscuți, de genul fata din stație de la Unirii ori băiatul din față de la H&M. Însă, ceva ne îndeamnă să-i cunoaștem, să-i invităm la noi în suflet, nefiind siguri că vor intra frumos, descălțându-se de orice ne-ar putea murdări sufletul. Nu-i nimic! Orice întâmplare, indiferent de felul finalului –fericit sau nu – înseamnă experiență ce-ți va folosi mai târziu.

Nu-ți fie frică să iubești! Să-ți fie teamă de ziua în care nu vei mai putea simți nimic.

Voiam să îţi spun că te-am iertat. Te-am iertat pentru toate acele momente de indiferenţă în care m-ai făcut să îmi dau seama că merit mai mult. Te-am iertat pentru toată iubirea pe care n-ai putut să mi-o oferi căci astfel am realizat că lângă tine nu voi putea cunoaşte fericirea niciodată. Te-am iertat că mi-ai luat sufletul şi după ce nu ţi-a mai fost de folos, după ce n-au mai rămas decât rămăşiţe, praf şi bulbere de sentimente din el, mi l-ai aruncat înapoi în piept fără să îţi pese de el, fără să îţi pese că ai făcut ce-ai vrut din el numai datorită faptului că te-a iubit enorm. Te-am iertat pentru acele lacrimi pe care le-am vărsat din cauza ta, dar şi pentru cele pe care nu mi le-ai şters de pe obraz. Am învăţat că nu trebuie să plâng pentru oricine. Nu oricine îmi merită lacrimile. Te-am iertat pentru acele nopţi în care dormeam singură în pat deşi tu erai lângă mine pentru că am început să urăsc acea singurătate şi am ales să o părăsesc… Şi pe ea, dar şi pe tine.Te-am iertat pentru clipele în care aş fi dat orice numai să-mi fii aproape cu o îmbăţişare şi alături cu un gând sau o vorbă bună, iar tu te-ai făcut pur şi simplu că plouă. Te-am iertat pentru toate motivele pe care mi le-ai dat ca să mă izgoneşti de lângă tine căci astfel am reuşit să mă apropi mai mult de mine însămi. Te-am iertat că nu m-ai iubit. Fiecare gest pe care l-ai făcut ca să mă îndepărtezi m-a făcut să relizez că merit mai mult şi că tu meriţi pe altcineva… La fel şi eu… Te-am iertat… Şi vreau să îţi mulţumesc. N-ai reuşit să-mi oferi fericire, dar indiferenţa ta m-a condus către fericirea de acum. M-a condus către cel care mă iubeşte. Poate vei găsi şi tu fericirea, dar cel mai important, poate vei şti să o şi oferi !

                              E greu să îţi fie dor… De orice fel. E greu să ai mereu impresia că cel pe care îl iubeşti va fi din nou al tău şi că te va face fericită, aşa cum, poate, niciodată nu a reuşit. E greu să aştepţi pe cineva care, poate, nu se va întoarce niciodată la tine. Dar nouă ne e dor… Deşi ştim că aşteptăm degeaba, deşi suntem conştiente de faptul că oamenii nu se schimbă şi că, cei mai mulţi dintre ei, dacă au rănit o dată o vor face şi a doua oară. 
                              Aşa că… 
                              Să ştii că mi-e dor… De tot ce am fi putut fi şi nu am fost. De tot ce am crezut că eşti, dar nu ai fost. Mi-e dor de o iubire pe care am crezut că am trăit-o, dar de care se pare că nu am avut parte. Mi-e dor de momentele în care te strângeam în braţe având certitudinea că eşti sincer cu mine, nu de acelea în care mă îndoiam de tot ce mi-ai spus sau ai făcut vreodată. 
                              Mi-e dor de un om care nu a fost niciodată aşa cum am crezut că e, de o iubire care nu a fost niciodată atât de reală pe cât am sperat că e… Mi-e dor de mine, cea care iubea cu o intensitatea inimaginabilă, cea care ar fi putut face orice pentru un om… Pentru un om care nu este cine a pretins mereu că este. 
                              Dar să ştii că toate astea se pot schimba. Putem uita oameni sau cel puţin ei ne devin indiferenţi. Putem uita iubiri, mai ales atunci când ne dăm seama că nu au fost reale. Şi putem merge mai departe, deşi ne e dor, deşi ne e greu, deşi suferim. 
                              Una dintre părţile bune la a-ţi fi dor este că înveţi că meriţi mai mult şi că… Dorul trece. Dorul chiar trece, deşi mai greu decât iubirea. 

Mi-e dor te tine, să știi. De gura ta, de ochii tăi. De tine, rece și gol sau cald și tăcut. Mi-e dor de tine fericit. De tine tandru și puternic mi-e dor. Mi-e dor de cine păreai a fi când erai cu mine. Mi-e dor de liniștea și tăcerea ta. De chipul tău mi-e dor. Și nu mi-e dor că nu-ți era la fel. Mi-e dor de dragostea ta, dar și de a mea mi-e dor atât de mult. Mi-e dor să știu că mă aștepți acasă. Mi-e dor de o cafea amară. De-mbrățișarea ta, de-un „bună dimineața”, de tot. Mi-e dor de mine când eram cu tine. Mi-e dor să știu cine din noi a renunțat primul. Într-o zi, când nu îmi va mai fi dor, voi ști. Atunci voi avea grijă la cine să renunț. Atunci voi avea grijă pe cine să iubesc.